SPIRITUALITATE SI TERAPIE COGNITIV COMPORTAMENTALA

SPIRITUALITATE SI TERAPIE COGNITIV COMPORTAMENTALA

Niciun fel de terapie, nicio schimbare, nici viata duhovniceasca, nici spovedania, nici vindecarea, nici mantuirea... nu sunt posibile fara acordul persoanei. Metaforic vorbind: nici Dumnezeu nu ("poate") spune DA, unde omul spune NU. E marele mister, marea Lege a iubirii divine: unde libertate nu e, dragoste nu e; nici responsabilitate, nici progres ("succes") terapeutic sau spiritual. Omul este fiinta care decide (K. Jaspers). Tu singur esti responsabil de ceea ce faci cu tine, cu viata ta, indiferent de ceea ce ti se intampla. Vorba lui Sartre: "nu este important ceea ce ni se intampla, ci ceea ce facem noi cu ceea ce ni se intampla.

O societate modernă are doi piloni principali, ştiinţa şi religia, care, dacă sunt înţelese într-un mod raţional şi luminat, şi nu fundamentalist şi dogmatic, rareori intră în coliziune. În timp ce ştiinţa contribuie la progres şi la creşterea calităţii vieţii, religia joacă un rol important pentru dezvoltarea morală, toate acestea fiind elemente esenţiale ale unei societăţi armonioase; în acest context singura abordare serioasă alternativă/complementară științei este religia. Restul este artefact generat de naivitate, prostie şi/sau şarlatanie. ( Daniel David )

Budismul si stiinta nu se constituie în perspective opuse asupra lumii, ci mai degraba în abordari diferite, care vizeaza aceeasi finalitate: cautarea adevarului. În educatia budista,explorarea realitatii este un aspect esential, iar stiinta ofera propriile cai de desfasurare a acestei explorari. Desi obiectivele stiintei pot fi diferite de cele ale budismului, ambele cai de cautare a adevarului Iargesc cunoasterea si întelegerea noastra.

Dialogul dintre stiinta si budism este o conversatie cu doua sensuri. Budistii, pot folosi descoperirile stiintei pentru as clarifica perspectiva asupra lumii în care traiesc Dar si oamenii de stiinta pot folosi unele dintre învataturile budiste. În numeroase domenii, budismul poate contribui la largirea întelegerii stiintifice,

In ce priveste activitatea mintii, budismul poseda o cunoastere ezoterica veche de secole, care a suscitat interesul cercetatorilor din domeniul stiintelor cognitive si neurologiei,precum si al celor care studiaza emotiile, aducînd contributii semnificative la întelegerea acestora. Datorita impactului din ce în ce mai mare al stiintei asupra vietilor noastre, religiei si spiritualitatii îi revine rolul de a ne aminti de propria noastra umanitate. Ceea ce trebuie sa facem este sa echilibram progresul stiintific si material cu acea constiinta a responsabilitatii, care provine din dezvoltarea interioara. Tocmai de aceea cred ca acest dialog între stiinta si religie este important - el poate duce la rezultate care sa fie de un real folos umanitatii.

În privinta problemelor pe care le provoaca oamenilor propriile emotii distructive si ganduri disfunctionale budismul are multe de spus stiintei.Unul dintre obiectivele principale ale budismului este diminuarea influentei emotiilor si gandurilor distructive asupra vietilor noastre.Budismul ofera o mare varietate de idei teoretice si metode practice, care vizeaza atingerea acestui obiectiv. Daca vreunele dintre aceste metode se pot dovedi, prin teste stiintifice,folositoare, atunci avem toate motivele sa gasim caile de a le face accesibile tuturor oamenilor, fie ca sînt sau nu interesati de budism în sine.

Zen este o practica sau un exercitiu de meditatie prin care sunt anihilate toate distinctiile de ordin dualist: adevarat-fals, eu-tu, subiect-obiect, etc. Multi cunoscatori ai Zen, din afara spatiului japonez, sustin ca Zen nu ar fi o religie, ci mai degraba o filosofie. Cei mai multi japonezi se rezuma la a afirma simplu: “Zen este tocmai Zen”. Pentru japonezi este valabil proverbul: „cine stie ce este Zen, nu spune mai mult, iar cel care spune mai mult, nu stie ce este Zen”.

Zen este o scoala mahayanista care s-a dezvoltat la inceput in China (sec. VI-VII) ca urmare a intalnirii dintre budism si taoism. A patruns in Japonia prin filiera coreeana. Prima scoala japoneza de meditatie a luat fiinta in sec. al XII lea.Termenul “zen” este o prescurtare a cuvantului “zazen”. Zazen este compus din doua cuvinte: “za” - a sedea si “zen” – in mediatie, cufundare.

Meditatia Zen (jap.: zazen) isi are originile in budism. In exercitul zazen se disting trei elemente fundamentale: respiratia, pozitia corpului si atitudinea interioara.

1. Respiratia – inspiratia si expiratia trebuie ritmate. De cele mai multe ori practicantul recurge a numararea acestora in gand pentru eficienta meditatiei.
2. Pozitia corpului – practicantul se aseaza cu picioarele incrucisate, avand piciorul drept sprjinit pe coapsa stanga, iar pe cel stang pe cea dreapta. Scopul acestei pozitii este relaxarea corpului. Privirea este fixata asupra unui obiect. Prin acest act se urmareste   evitarea ratacirii privirii  .
3. Atitudinea interioara – practicantul trebuie sa ramana impasibil fata de toate gandurile. Chiar daca este asaltat de diverse ganduri, imagini, el trebuie sa nu le mai primeasca.   Constiinta trebuie „golita” pentru a se ajunge la starea de „constiinta pura”. Ajuns la aceasta stare dobandeste linistea interioara. Aceasta stare poarta numele de munen-muso, ceea ce inseamna "fara notiuni si fara ganduri".Maestrii Zen folosesc si un alt mijloc de exercitiu numit koan. Cele mai multe koan sunt maxime ale unor maestri Zen.

Cand vorbim de Zen trebuie sa luam in discutie consecintele negative si pozitive. Consecintele negative sunt cunoscute sub denumirea de makyo. Cum se manifesta? In fata ochilor celui ce mediteaza apar diverse lucruri care nu exista in realitate. Cele mai frecvente makyo apar sub forma de intuneric si lumina. Makyo reprezinta indiciul ca zazen este exersat corect. Intr-o etapa tarzie a meditatiei, neaparitia acestui fenomen constituie un indiciu al progresului sipritual.

Din consecintele pozitive amintim extazul – zanmai, stare in care simturile sunt deconectate de la exterior. Zanmai este premisa abosult necesar pentru iluminare – satori. Accederea la satori se realizeaza in general, spontan. Parintele profesor Nicolae Achimescu afirma ca in satori, practicantul zazen nu experiaza unirea cu un Dumnezeu personal, ci doar cu sine insusi in sens cosmic, pentru ca in viziunea extrem-orientala, ideea de persoana nu poate fi aplicata Realitatii supreme.

Procedurile cognitiv – comportamentale multimodale care au efect simultan asupra unor raspunsuri ce se manifesta in modalitati diferite (afectiv emotionale /subiectiv, cognitiv, comportamental, si/sau psihofiziologic/biologic)Printre procedurile terapiei cognitiv-comportamentala multimodala se afla: sugestia, hipnoza si hipnoterapia cat si procedurile meditative Procedurile meditative pot fi clasificate în două mari categorii: (1) meditaţii de tip concentrativ – cu origini în hinduismul vedic - şi (2) meditaţii de tip tnindfulness - cu origini în tradiţia budistă Zen.In meditaţiile concentrative, mintea (atenţia) este focalizată asupra unui obiect predeterminat. în acest fel, are loc o calmare a spiritului şi o mai mare conştientizare a sinelui-intern (realitatea adevărată),dincolo de iluziile lumii externe. Prototipul acestei forme de meditaţie este meditaţia transcendentală;este ca şi cum am focaliza imaginea pe care o vedem printr-o lentilă asupra esenţialului, ignorând neesenţialul.meditaţia se referă la faptul că persoana este conştientă de propriile emoţii, stări biologice, cogniţii si comportamente, adesea într-o manieră „aici şi acum", în mod detaşat, fără a face judecăţi de valoare. In tradiţia budistă, ea făcea parte din al patrulea adevăr nobil (Marga - modalitatea de a elimina suferinţa), fiind a opta cale nobilă (right mindfulness). în acest caz, este ca şi cum am privi lumea printr-o lentilă cu un câmp larg, surprinzând întregul, adică natura adevărată a lumii.Indiferent de modalităţile utilizate, funcţia procedurilor de tip meditativ este de a transforma.

II. Meditaţia transcendentală

Meditaţia de tip transcendental a fost preluată în SUA (vezi Benson, 1996) şi adaptată pentru a putea fi utilizată fără încărcătura ei mistică şi într-o manieră în | care efectele ei să fie clar măsurabile.

III. Meditaţia mindfulness

Meditaţia de tip mindfulness poate fi practicată oriunde, fără poziţii specialei sau un mediu anume. Ceea ce contează este atitudinea orientată intenţionata spre experienţierea, fără judecăţi de valoare, a prezentului ca întreg (aici şi acum ) Adesea, pentru a ţine subiectul orientat asupra prezentului, evitând reveriile se utilizează ca amorsa respiraţia.

La niveluri mai avansate, fără aplicaţii clinice directe, în meditatia de tip mindfulness pot fi decupate intenţionat anumite teme majore, precum viata si rmoartea, cu implicaţii existenţiale. In acest caz, se urmăreşte atingerea unui nivel superior de conştientizare a naturii adevărate a lucrurilor, ajungând la starea de iluminare şi nimicire a dorinţei - Nirvana.

Rezultatele acestor tipuri de meditaţie au fost investigate în cadrul unor cercetări riguroase. Cercetările s-au focalizat pe tehnică, fără a considera şi conotaţiile lor mistice. Deşi, aşa cum am precizat mai sus, tradiţia lor spirituală si aspectul procedural sunt diferite, efectele lor psihologice sunt similare. Astfel, ele sunt căi distincte spre acelaşi rezultat, cu efecte benefice la nivel

■cognitiv (de exemplu, se reduce gândirea disfuncţională/iraţională),

■comportamental (se reduc comportamentele dezadaptative) şi psihofiziologic (se echili-

 brează balanţa neurovegetativă, prin apariţia răspunsului de relaxare etc). Astfel,ele s-au transformat în aplicaţii validate ştiinţific în tulburările psihosomatice (lipertensiune, migrene), somatice (tulburări cardiovasculare) şi psihice (depresie,anxietate). National Institute for Clinical Evidence din Marea Britanie a inclusTerapia cognitivă bazată pe meditaţie de tip mindfulness (mindfulness cognitive therapy)

Procedurile meditative sunt un vehicol important in restructurarile cognitive.Spre deosebire de tehnicile clasice de restructurare, ele nu inlocuiesc cu necesitate gandurile disfunctionale si irationale cu ganduri functionale si rationale;ceea ce fac este că transformă acelaşi conţinut informaţional, din unul disfuncţional în unul funcţional.

Congruenţa terapiei cognitiv-comportamentale cu procedurile meditative a fost reliefată şi în întâlnirea şi discuţia publică dintre Aaron Beck şi Dalai Lama(din Suedia, 2005), iar Albert Ellis, prin corespondenţa cu Dalai Lama,a reliefat clar legatura spiritualitatii cu psihoterapia cognitiv-comportamentala si rolul procedurilor meditative în „neutralizarea" efectului cogniţiilor disfunctionale şi/sau iraţionale. în termeni cognitivi, această neutralizare înseamna adesea modificarea cogniţiilor evaluative, în sensul reducerii presiunii dorintelor exprimate în ele (de exemplu, „prefer să", „trebuie să") ; aşadar, nu este vorba de o transformare a cogniţiilor iraţionale („trebuie să...") în cogniţii rationale(„prefer foarte mult să... dar dacă nu, accept să...") ci, mai degrabă, o reducere a dorinţelor spre „accept să...".

Tehnicile de meditatie budista sunt aparent mai eficiente in lupta antidepresie decat medicamentele conventionale.In cazul pacientilor care sufereau de depresie pe termen lung, doar  47% dintre cei care au apelat la meditatie au suferit o revenire a depresiei comparativ cu %60 dintre cei care si-au administrat tratament medicamentos.
Terapia cognitiva bazata pe concentrare ii ajuta pe pacienti sa se focuseze asupra prezentului in loc sa deformeze evenimente din trecut sau sa isi planuiasca viitorul.
“In timp ce medicamentele sunt eficiente in a reduce simptomele depresiei, persoanele care apeleaza la ele devin totusi vulnerabile in ceea ce priveste o potentiala revenire la starea depresiva.” a declarat cercetatorul Willem Kuyken.
“Meditatia ii invata pe oameni deprinderi pentru viata” au completat expertii de la Exeter University Mood Disorders Centre.Deoarece este o tehnica de grup, meditatia este o alternativa accesibila din multe puncte de vedere fiind ieftina si nefiind nevoie de abilitati speciale pentru a o practica.Rezultatele studiului au fost publicate in Journal of Consulting and Clinical Psychology.

            Carpenter “Meditatia si unele traditii ezoterice au multe de oferit psihoterapiei.Beneficiile meditatiei in terapie se datoreaza unei combinatii intre relaxare, restructurare cognitive, auto-observatie si intelegere”

            Shapiro si Giber au avansat doua ipoteze principale in ceea ce priveste mecanismele responsabile pentru beneficiile terapeutice ale meditatiei: 1. meditatia aduce o stare de relaxare; 2. meditatia este eficienta prin inducerea unei stari de constiinta modificata

                 

BIBLIOGRAFIE

Rational and Irrational Beliefs – Research, Theory and clinical Practice;Daniel David, Steven Jay Lynn, Albert Ellis – Editura Oxford

Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale;Daniel David – Editura Polirom

Articole ziare: Evenimentul zilei, Realitatea, Hotnews

Articole internet

Psiholog clinician / Psihoterapeut Corina Molau

Personalitatea ca fundal al patologiei de criza

Personalitatea ca fundal al patologiei de criza

Omul este animalul care nu poate fi niciodata definit (Nietzsche)

Omul este masura tuturor lucrurilor (Protagoras)

Hippocrate a folosit pentru prima data termenul de “criza” avand semnificatia unui stadiu evolutiv decisiv al unei boli, acest termen sugereaza o situatie exceptionala cu mare impact asupra persoanei implicate.Criza este o situatie extrema, intolerabila, care depaseste resursele adaptative ale persoanei si apare cand un eveniment de viata stresant depaseste abilitatea de coping a individului in fata unui pericol sau provocari.

Conceptul de criza in psihopatologie ilustreaza modalitatea in care individual reactioneaza in situatii psihologice aleatorii.

Gerald Caplan leaga criza de “o perturbare situationala acuta”.In modelul sau teoretic, individual este descris intr-un continuu proces de conservare a echilibrului sau emotional.Cand un eveniment survine si depaseste capacitatea, strategiile de coping acest echilibrul este zdruncinat si apare starea de criza, dar dupa cum stim nu toti indivizii in aceleasi circumstante stresante dezvolta crize.Evaluarea particularitatilor personologice, a trasaturilor de personalitate sau chiar a tulburarilor de personalitate, a experientelor anterioare, abilitatilor de coping se impune atat pentru stabilirea vulnerabilitatii pre-criza cat si a celei post-criza.

Personalitatea se defineste ca fiind sinteza tuturor elementelor care concura la configurarea mentala a unui subiect pentru a-i da acestuia o fizionomoie proprie.Acest aspect rezulta din urmatoarele particularitati: constitutie psiho-fiziologica, elemente instinctive-afective, caracter, temperament, tipul de reactie, conduita, nivelul de aspiratii.

Personalitatea umana se caracterizeaza prin unicitate, irepetabulitate si dinamism-Pamfil si Ogodescu “Personalitatea ca organizare unitar-dinamica a celor mai reprezentative trasaturi ale individului plenar dezvoltat si integrat”. Prin trasaturile de personalitate se inteleg modele de gandire si de relationare cu mediul social si cu propria individualitate a subiectului; trasaturile nu sunt patologice si nici nu sunt diagnosticabile ca tulburari mintale, iar recunoasterea acestor trasaturi poate fi folositoare oricarui specialist in intelegerea reactiei fata de stress, boala sau oricare alta situatie cu implicatii medicale

Bolnavul, prin natura sa umana isi constientizeaza starea de boala.Suferinta lui in plan psihic nu este cauzata doar de boala lui organica, tradusa prin diferite simptome, ci si de idea ca este bolnav.Starea de boala care ii modifica confortul fizic, sau chiar ii limiteaza uneori libertatea de miscare, il face sa mediteze, sa fie de cele mai multe ori deprimat si anxietat.Oamenii sunt foarte diferiti din punct de vedere al structurii psihologice de aceea reactioneaza in fata aceleeasi situatii in mod diferit.Analizand un individ din punct de vedere al modalitatilor  de reactie, s-au constatat anumite constante ale acestora ceea ce poate permite existenta unei anumite caracteristici generale al comportamentului fiecarui individ.Legat de acesta s-au structurat mai multe grupuri de tipologii ale personalitatii.

Prezenta unei boli constientizate de catre bolnav afecteaza diferite paliere ale personalitatii bolnavului, stiind faptul ca bolnavii prezinta modalitati de comportament foarte diferite fata de boala si tratamentul impus.Explicatia este una singura, si anume aceea ca fiecare va prezenta un comportament corespunzator structurii personalitatii sale.

Doua aspecte fundamentale contureaza personalitatea bolnavului aflat in suferinta: - perceptia corecta sau minimalizarea importantei bolii si prognosticul acesteia

-          preocuparea sau lipsa interesului fata de boala si tratamentul ei

Observarea manifestarilor comportamentale ale bolnavilor atesta faptul ca acestea pot ingreuna sau pot usura de multe ori punerea unui diagnostic sau efectuarea tratamentului.Studiind manifestarile atat de polimorfe de variate ale pacientilor in boala, unii cercetatori au elaborate diverse tipologii:

Dupa Schneisshamer:

normalul, echilibratul;

nepasatorul;

nerabdatorul;

 grijuliuil, meticulosul, hiperconstinciosul;

hipocondriacul.

Interventia in criza este recunoscuta ca o metoda eficienta, care asigura depasirea situatiei si dezvoltarea unor mecanisme de coping noi sau imbunatatirea mecanismelor vechi.

Interventia in criza este definita ca totalitatea arsenalului terapeutic utilizat de profesionisti in situatia considerata a fi o criza:

- tehnici psihoterapeutice – psihoterapii scurte

- consilieri

- interventii psihofarmacologice

- interventii psihosociale si administrative.

            In urma unor studii semnificative, apartinand lui Kardiner si Spiegel (1947) au fost elaborate 3 principii de baza ale interventii in criza:

1. asigurarea unor interventii imediate, cat mai apropiate de momentul si locul declansarii crizei

2. asigurarea revenirii victimei la nivelul de functionare anterior crizei

3. oferirea unor programe comunitare care sa asigure preventia primara si secundara principiu enuntat de Caplan in 1964.

In conceotia lui Caplan interventia in criza trebuie sa aiba urmatoarele caracteristici:

- sa fie imediata

- sa asigure proximitate

- sa asigure expectantele

- sa fie de scurta durata

            Obiectivele  principale ale interventiei in criza:

- stabilizarea/ contracararea/ incetarea efectelor si a escaladarii starii de distres

- estomparea simptomelor si semnelor de distres care acompaniaza evenimentul

- restaurarea unei functionari  independente

            Interventia in criza este prin natura ei o interventie de scurta durata si in mod obisnuit se stopeaza cand criza a fost rezolvata si s-a restabilit echilibrul anterior crizei.Natura limitata a interventiei creeaza premizele unei responsabilitati maxime pentru autodirijare, vine in sprijinul cresterii stimei de sine persoanei in suferinta si scade riscul dezvoltarii dependentei.

            In situatiile de criza evaluarea este cu mult diferita fata de orice alta evaluare, procesul fiind scurtcicuitat rapid si impletit cu tehnici de interventie, influentat de diferitele tipuri de personalitate cu trasaturile specifice,chiar de tulburarile de personalitate cu anumite caracteristici de genul:

- Modele de comportament cornice si durabile

- blamarea altora

- abilitati empatice reduse

- egocentrism

- impulsivitate, iritabilitate

- deseori rezistenta la tratament etc

Evaluarea nu trebuie sa fie fixa si rigida, procesul de evaluare in sine devenind o interventie terapeutica eficienta.

            Modelul conceput de Robert si Ottens (2005), presupune 7 sdadii ale interventiei:

1. identificarea si evaluarea precoce a persoanei aflate in criza

2. stabilirea contactului cu persoana

3. explorarea problemei si definirea ei

4. managementul sentimentelor si emotiilor persoanei aflate in criza

5. explorarea capacitatii de coping

6. explorarea si restructurarea schemelor cognitive

7. continuitatea suportului

            Abordarea psihoterapeutica in situatii de criza mai ales influentata de tipurile de personalitate sau in cazul tulburarilor de personalitate, este mult mai nuantata decat in cazul altor conditii psihiatrice intrucat:

- tulburarile personalitatii sunt expresia unor “dezvoltari” la care s-a ajuns prin indelungate si poate definitive structurari

- in timp ce tulburarile nevrotice si psihotice sunt distonice, tulburari pe care pacientii, dorind sa le depaseasca, sunt motivate pentru terapie, in tulburarile de personalitate trasaturile sunr egosintonice, fapt care ii indeparteaza de terapie

- stabile si relative constante in evolutia lor, tulburarile de personalitate au incorporate, chiar structurate, modele atitudinale, clisee relationale si stiluri comportamentale

- influentarea si schimbarea lor, implica din partea terapeutului o bogata experienta de viata, de invatare sociala si constructiva, precum si o experienta indelungata in psihoterapie.

In mod current, tehnica terapeutica utilizata trebuie sa fie bazata pe interpretari repetate si confruntari, susceptibile de a transoforma trasaturile egosintonice ale pacientilor in trasaturi distonice, ceea ce ar conditiona valoarea adaptativa a schimbarii

            Spre deosebire de alte domenii clinice, aici nu putem stabilii o alianta terapeutica propriu-zisa, ci mai ales o intelegere in cadrul careia:

-  psihoterapeutul cere pacientului: san nu lipseasca de la sedinte, sa respecte programul,

-  ascultarea pe care terapeutul trebuie sa o manuiasca rabdator, cu abilitate

- psihoterapeutul isi poate exprima dezacordul, dar nu poate reprosa, sanctiona sau blama, limitandu-se la solicitarea responsabilitatii pacientului

- intrucat unii pacienti prezinta o indoielinica moralitate, psohoterapeutul poate fi confruntat cu situatii de genul reprosului, ironizarii, expresie a transferului negativ, terapeutul nu trebuie sa se simta ofensat

- terapeutul nu trebuie sa apara lipsit de emotii, dimpotriva

            Interventia terapeutica este mult influentata de tipurile de personalitate sau de tulburarile de personalitate pornind chiar de la durata terapiei care poate fi mai lunga, este mai mult de lucrat in timpul unei sedinte, presupune mai multe aptitudini si rabdare din parte terapeutului, apare frecvent un puternic contratranser negativ si o complianta terapeutica scazuta

       

BIBLIOGRAFIE

1. Psihopatologie si orientari terapeutice in psihiatrie – Florin Tudose – Editura Fundatia Romania de maine – Bucuresti 2007

2. Tulburarile personalitatii –George Ionescu – Editura Asklepios – Bucuresti 1997

3. Psihiatrie pentru medicii de familie – Rodica Jeican - Editura Dacia 2001

4. Interventia in criza in serviciile de sanatate mintale – Ileana Stoica, Liana Dehelean, Simona Tamasan, Emil Bolcu, Martin Willems – Editura orizonturi Universitare – Timisoara 2009

5. Tratat de Psihanaliza si Psihoterapie – Constantin Enachescu – Editura Polirom 2003

6. Manual de buzunar de psihiatrie clinica – Benjamin Sadock, Virginia Sadock – Editura Medicala

Psiholog clinician/Psihoterapeut Corina Molau 

Normele sociale

NORMELE   SOCIALE

Omul, în cursul evoluţiei sale, a parcurs stadii diverse de configuraţie socială şi economică, raporturile sale cu natura au îmbrăcat forme variate, după cum procesul de exploatare a naturii genera o anumită formă de aşezare socială şi, în consecinţă o anumită structură mentală. Nevoit să-şi duca viaţa într-o lume ostilă, în care nu numai natura, dar şi seamănul său era lup pentru el, omul a trebuit să-şi organizeze spaţiul în care trăia, gândirea, limbajul, munca ajutându-l la aceasta. Gândirea prelogică se transformă în gândire logică, limbajul poate lua forme abstracte, munca duce la apariţia claselor: vânători, militari, preoţi, agricultori, fiecare cu normele şi regulile sale în interiorul grupului din care făceau parte. Descoperirea tehnicilor vânătorii, agriculturii, metalului nu a modificat doar viaţa materială a omului, ea a îmbogăţit, poate într-o măsură mai mare, spiritualitatea umană. Apartenenţa unui membru la grup era dată de măsura în care acesta respecta sau nu normele grupului referitoare la comportament, îmbrăcăminte, obiceiuri, interdicţii şi  tabu-uri, de felul în care se conforma la obiceiurile grupului.

Termenul de "normă" este explicat în Dicţionarul de neologisme ca "regulă obligatorie, lege după care trebuie să se conducă cineva sau ceva", conducând la cel de "normal"─ "conform unei norme, unor reguli". Normalitatea ─ unei persoane, situaţii─ apare astfel ca o măsură a respectării normelor, a constrângerilor şi prescripţiilor societaţii căreia îi aparţine persoana respectivă. Anormalitatea, comportamentul în afara normelor, provoacă efecte negative asupra lui. Respectarea normelor apare astfel ca o constrângere a societaţii asupra membrilor ei.

Normele, aşadar, nu vin din interiorul individului, ele sunt exterioare lui şi provin din obiceiurile, legile, tradiţiile unei societăţi sau grup social care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi comportamente care să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup social.

Constrângerea pentru respectarea normelor sociale începe încă de la creşterea şi educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a vedea, simţi, acţiona într-un fel la care el poate n-ar ajunge dacă n-ar fi condus la acestea. Copilul este învăţat să respecte obiceiurile, tradiţiile, convenţiile iar dezvoltarea personalităţii urmează un curs printre aceste jaloane: credinţele, tendinţele, practicile grupului luate în întregul lor. Obişnuinţa colectivă se transmite prin educaţie din generaţie în generaţie, dând astfel membrilor societaţii siguranţa şi stabilitate.

Norma, ca "nomos" al vechilor greci (respectare a ordinii şi legilor instituite de zei) îşi găseşte corespondent ─ sau este corespondentul ─ şi în spiritualitatea asiatică, Dao, "Calea", având mai multe forme: Dao al cerului, Dao al oamenilor şi Dao al omului, forme diferite una de alta dar care se influenţează ierarhic de sus în jos.

Normele evoluează odată cu societatea care le construieşte şi aplică datorita evoluţiei altor segmente ale aceleiaşi societăţi: politic, economic, religios. "Cazul  grecoaicei asasine", prezentat în cartea lui Alex Mucchielli "Arta de a influenţa-analiza tehnicilor de manipulare" (2,pag.43) mi se pare elocvent pentru aceasta. În Antichitatea greacă, o femeie ucigaşă a obţinut achitarea din partea judecătorilor prin simplul gest de a-şi fi dezbrăcat tunica şi de a se fi înfaţişat goală înaintea acelor judecători. Astăzi, gestul ei ar părea un act total deplasat, dar atunci, valoarea socială de respect şi admiraţie pentru frumuseţea fizică era mai mare decât valoarea punitivă a încălcării unei alte norme, crima în cazul de faţa. Judecătorilor li s-a părut nedrept faţă de societatea de atunci să o priveze de vederea unei astfel de frumuseţi. Normele sociale sunt şi ele structurate ierarhic iar judecarea comportamentelor raportându-se la normă se  face în funcţie de necesităţile societăţii. Distrugerea unei valori (frumuseţea femeii) nu a părut judecătorilor aşa importantă ca asigurarea legalităţii. Este ceea ce spunea Émile Durkheim:"Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale anterioare, nu printre stările conştiinţei individuale.(...) Funcţia unui fapt social trebuie întotdeauna căutată în raportul pe care îl întreţine cu vreun scop social" (1,pag.150).

Normele sociale sunt impuse, promovate şi perpetuate prin mai multe metode:

-sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere valorilor societăţii sau grupului social ;

-sunt recomandate, aprobate acele comportamente sau conduite care ajută la integrarea individului ca membru al societăţii;

-sunt obligatorii acele comportamente sau conduite care conservă ordinea acelei societăţi.

Nerespectarea normelor şi modelelor societăţii denotă un comportament deviant , o ieşire din normalitatea vieţii şi ordinii sociale.

Conformarea sau neconformarea la norme conduce subiectul uman la ocuparea unei poziţii (rol-status) în societatea respectivă iar această poziţie primeşte o valoare (pozitivă sau negativă) în funcţie de aşteptările societăţii pentru acel rol sau status  în sensul conformismului sau a proiecţiei evolutive ale acelei societăţi. O gândire conformă cataloghează individul ca "om la locul lui"; o gândire care produce o evoluţie în societate, o invenţie sau schimbare de paradigmă (deci neconformă) indică un "savant". Dacă Mircea Eliade, de exemplu, se limita doar la literatură, era "un scriitor"; intrând pe tărâmul istoriei religiilor, putem acum vorbi de "paradigma elidiană", sistemul dezvoltat de el dobândind recunoaştere internaţională şi reprezentând un pas înainte al societăţii în general.

Ocuparea unui rol-status într-o societate sau grup socio-profesional, prin respectarea normelor şi cunoscându-se aceste norme de către ceilalţi membrii ai societăţii, conduce la formarea stereotipurilor. Printr-un proces de categorizare sunt atribuite unui individ sau grup (social, socio-profesional, etnic) trăsături şi caracteristici generale ale acelui grup. Categorizarea, stereotipizarea răspunde nevoii fireşti a omului de a înţelege , controla şi prezice mediul înconjurător , de a-şi simplifica viaţa , a se adapta în funcţie de circumstanţe şi de confortul propriu.

Raportându-se la societatea din care face parte, subiectul uman preia de la aceasta norme primare, privind modul cum să interacţioneze cu lumea, referitoare la comunicare, limbaj, activităţi (permise sau nu), proprietate. Internalizarea acestor norme conduce la premisele pe care se va forma şi dezvolta personalitatea. În continuarea evoluţiei sale, pe parcursul maturizării cognitive, omul ia cunoştinţă de norme secundare , legate de activitatea funcţională , rezolvarea sarcinilor, orientare axiologică, conduita în diverse medii socio-profesionale.

Legitimitatea sau ilegitimitatea unei norme este dată de gradul în care ea este instituţionalizată şi recunoscută (juridic sau ca norme de convieţuire socială); caracterul ei legic poate fi abrogat sau modificat tot într-un cadru instituţional, precedat sau nu de nesupunere civilă sau socială, o normă fiind înlocuită cu o alta normă prin intenţionalitate colectivă.

Intenţionalitatea colectivă creează fapte sociale pentru a folosi evoluţiei societăţii sau colectivităţii care le valorizează. Acest lucru se observă în viaţa religioasă a unei comunităţi prin valorizarea spaţiului (sacru-profan), a timpului (sărbătoare-zi obişnuită) sau a unor comportamente, conduite sau acţiuni (păgân-creştin). Valorile respective, sintetizate în "bine"-"rău", au dat naştere unor norme care au stabilit conduite adecvate dorinţelor, credinţelor şi intenţiilor comunităţii respective. Acest lucru se observă în toate compartimentele vieţii sociale : juridic, politic, estetic, cultural, etc.. Atitudinea colectivităţii este constitutivă pentru acel fapt, care nu poate exista izolat ci numai în relaţii sistemice cu alte fapte instituţionale.

Prin intenţionalitate colectivă este atribuită o funcţie unui fapt care nu poate fi manifestat numai la nivel fizico-chimic, ci numai prin cooperarea membrilor societăţii, cooperare care se manifestă prin acceptarea, recunoaşterea şi consimţirea la noul statut al funcţiei acelui fapt social. Borna de la frontieră, ca urmă, reziduu a zidului care înconjura (pentru apărare) comunitatea respectivă, este recunoscută ca atare şi legiferată prin acorduri între comunităţile pe care ea le desparte. Borna nu mai este o barieră fizică dar este recunoscută drept barieră. O sărbatoare care nu se mai celebrează este uitată, nerespectată şi scoasă dintre normele societăţii.

O altă caracteristică a normelor ar fi aceea că ele au nevoie de o continuă  acceptare şi recunoaştere a validităţii şi legalităţii lor iar prin această acceptare, recunoaştere şi apoi performare, comunitatea care a emis şi enunţat norma este consolidată şi reconfirmată .

Pentru ca un enunţ să fie transformat în normă, el are nevoie de un cadru, de un context (spaţial, temporal, instituţional) care să-l confirme şi să-i dea puterea de normă. Avem , de exemplu , posibilitatea de a uda un nou-născut şi a spune "te botez în numele Domnului" dar faptul nu va avea nici un rezultat în comunitatea din care facem parte ; acţiunea va avea valoare de "botez" doar în cazul în care se respectă contextul spaţial (într-o biserică), temporal (în timpul unei slujbe religioase) şi instituţional ( de către o persoană recunoscută că a fost investită să facă acel lucru ─ un preot în cazul nostru).

Normele elaborate instituţional au valoare legică pentu acţiunile sau conduitele pe care le prevăd şi pentru comunitatea căreia i se adresează, deci a întregului domeniu de aplicaţie a lor. Din punct de vedere al producerii, este necesar ca instituţia care emite sau stabileşte norma să fie ea însăşi o garanţie pentru funcţionarea, aplicarea şi evaluarea normei respective. Conservarea şi respectarea normei este obţinută prin faptul că instituţia care reprezintă comunitatea, dar şi un număr suficient de membrii ai comunităţii recunosc şi acceptă acea normă precum şi instituţia care emite norma. Când instituţia le solicită membrilor mai mult decât poate obţine cu forţa şi când consimţământul societăţii este absolut necesar, se apelează la pompă, ceremonial şi multă vâlvă, la folosirea unor simboluri cu valoare sentimentală mare pentru comunitatea respectivă.

Normele elaborate neinstituţional au o recunoaştere atât legică cât şi răspândire spaţială mai redusă. Chiar dacă se obiectivează pregnant în viaţa socială , încălcarea sau nerespectarea lor nu duce la măsuri punitive din partea instituţiilor sociale. În această categorie intră obiceiurile, tradiţiile, uzanţele existente într-o comunitate într-un context spaţio-temporal dat. Unele tradiţii, deşi neconforme cu normele acceptate în întregul lor, continuă să existe într-o formă acceptabilă pentru comunitatea respectivă; strângerea de mână completează salutul la popoarele creştine deşi norma nou-testamentară indică "sărutul / îmbraţişarea frăţească" iar strângerea de mână era obicei sau indicator de recunoaştere mazdeist. "Dogmele creştinismului nu s-au schimbat de veacuri, dar rolul pe care ele îl joacă în societăţile noastre moderne nu mai este acelaşi ca în Evul Mediu" (1,pag.131).

În sistemul social, prin prescripţiile pe care le emit, normele asigură organizarea vieţii sociale, funcţionarea societăţii între nişte parametrii limitaţi de constrângerile pe care aceleaşi norme le aduc. Prin enunţarea unei norme, a unei legi, sunt interzise toate celelalte posibilităţi de acţiune în câmpul la care se refera acea normă sau lege. Aceste posibilităţi de acţiune sau reguli de conduită sunt cele aşteptate de comunitate de la subiectul uman căruia i se adresează. Acceptarea normelor duce la creşterea gradului de sociabilitate a membrilor comunităţii, reducând posibilitatea de tensionare sau conflict social, contribuind astfel la coeziunea socială, la sănătatea comunităţii respective. Internalizarea normelor capacitează subiectul uman spre cunoaşterea modalităţii de funcţionare şi organizare  a societăţii în care trăieşte, uşurându-i acestuia misiunea pe care o are ca deţinător de roluri şi statusuri. În acelaşi timp, prin instituţiile sale specializate, societatea urmareşte conformarea membrilor săi la normele pe care ea le promovează, corectând şi ajustând normele existente pentru justeţe, eficienţă, flexibilitate şi valori tradiţionale : justiţie, libertate, demnitate, în direcţia respectării drepturilor omului, a normei care dă fiecărui om "anumite drepturi inalienabile: Viaţa, Libertatea, căutarea Fericirii"─Declaraţia Drepturilor Omului de la Helsinki.

Constrângerile la care subiectul uman este supus pentru respectarea normelor, chiar dacă sunt suportabile sau suportate de bună voie, nu încetează de a fi constrângeri; dar, fără existenţa acestor constrângeri , a normelor în general , viaţa ar fi mai dificilă . Şi mai complicată.

BIBLIOGRAFIE 

1.Durkheim , Émile , Regulile metodei sociologice , Editura Polirom , Iaşi , 2002.

2.Mucchielli , Alex , Arta de a influenţa – analiza tehnicilor de manipulare , Editura Polirom , Iaşi , 2002.

3.Searle , John R. , Realitatea ca proiect social , Editura Polirom , Iaşi , 2000.

4.Yzerbyt , V. , Schadron , G. , Cunoaşterea şi judecarea celuilalt - o introducere în cogniţia socială , Editura Polirom , Iaşi , 2002.

5.*** , Dicţionar de neologisme , Editura Academiei R.S.R. , Bucureşti , 1978. 

articol 036

Misoginismul

Tot ceea ce a fost scris de către bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect, căci bărbaţii sunt deopotrivă parte şi judecător” (Poulain de la Barrf)

Ignoranţa pentru toţi: Misoginismul

Oamenii se tem de ei înşişi, de posibilităţile lor latente, şi mai ales de tot ceea ce nu înţeleg, de ceea ce îi depăşeşte. Cu cât suntem mai ignoranţi şi mai supuşi tiparelor după care ne formăm, cu atât suntem mai vulnerabili în faţa unei schimbări, mai ales când este vorba despre o schimbare de mentalitate. A-ţi deschide mintea poate fi la fel de dureros ca a deschide o rană. Unii nu rezistă…

Dezbină şi cucereşte…

Bărbaţii sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus… Dumnezeu e alb, iar diavolul negru…Toate aceste clişee, aparent inofensive, au o simbolistică destul de interesantă. Pe lângă faptul că induc o discrepanţă lipsită de suport, obligă practic, prin sugestie repetată, la supunere. Ca şi emisiunile cu conţinut tâmpitizant, urmărite în exces, acest gen de afirmaţii, repetate la infinit, crează un efect puternic în special asupra celor cu o educaţie precară, dar şi celor cu vârstă fragedă. Astfel, oamenii sunt obligaţi să se identifice doar cu trupurile lor, renunţând la ideea de spirit sau inteligenţă. Eşti bărbat sau femeie.  Asta înseamnă că te identifici cu o funcţie a organismului tău (reproducere, perpetuarea speciei) sau cu un rol creat de societate. Ne place să credem despre noi că suntem liberi, că trăim în democraţie şi că deţinem şansa de a evolua după bunul plac. Capcanele sunt însă de două ori mai periculoase pentru că sunt, de multe ori, invizibile. Chiar dacă perorăm despre egalitate în drepturi, în şanse şi în performanţe, este vorba mai curând despre ipocrizie decât despre justeţe. Sigur că nu voi încerca să compensez o extremă trecând în alta, vorbind despre feminism ca revers al misoginismului. Am stabilit deja că extremele nasc extreme, iar asta formează un cerc vicios şi nu o izbăvire.

Modul în care continuăm să privim oamenii, prin prisma unui rol impus de clişee şi nu prin prisma adevăratului fel în care ei ni se dezvăluie, arată că suntem încă foarte departe de stadiul omului liber. Faptul că vorbim mult despre emanciparea şi libertatea noastră demonstrează  în realitate că suferim din pricina blocajului de nedepăşit. Blocajul este propria noastră ignoranţă, de cele mai multe ori. Nu este rău să îţi doreşti să fii ceea ce nu eşti, însă e tragic să te minţi singur în legătură cu asta. Nu suntem prea diferiţi de înaintaşii noştri inchizitori care ardeau pe rug femeile frumoase, bănuite că le-ar fi făcut farmece, îndepărtându-i astfel de pe calea cea dreaptă. Pioşenia, cinstea şi smerenia  „iniţiaţilor”, „sfinţilor”, era tulburată de „vrăjitoare”. Ce semnifică asta? Nimic altceva decât faptul că oamenii se tem, de fapt, de ei înşişi, de tot ceea ce zace în ei, nerostit şi negândit. Oamenii se tem de propriul viciu, aşa că se grăbesc să îl hulească pe al vecinului său, pe cel considerat că „duce în ispită”. Mintea conştientă este cu atât mai uşor de păcălit, cu cât omul este mai educat. A fi educat, cizelat, într-o direcţie greşită, distructivă, este mult mai periculos decât a fi lipsit de informaţii. La asta se referă sintagma „Fericiţi cei săraci cu duhul”, care poate fi găsită în Evanghelie, dar şi printre principiile masonice, unde este ridicată la rang de virtute păstrarea inocenţei nealterate de cunoştinţe prost interpretate.

Dacă un om virtuos este ademenit pe calea viciului, de vină este, negreşit, „demonul”  care l-a atras, nicicum voinţa sa slabă. Nu este luat în calcul faptul că germenii viciului erau dintotdeauna instalaţi acolo, în profunzimea  sa, în stare latentă. Uneori, lucrurile sunt foarte departe de aparențele lor. Ceea ce te provoacă să scoţi la iveală ce este mai rău din tine, este ceea ce te ajută să fii cum  eşti, fără a te păcăli prin varii maniere de șuntare spirituală. Adevărata transcendere a viciului nu se afla în negarea acestuia, ci în consumare, fără a te lăsa consumat.  Aceasta este o artă, ca orice altă manieră de a păstra în echilibru existența şi reversul ei, atracţia către non existență.A  umili versus a cuceri

Unui  bărbat slab, dezechilibrat sau imatur emoţional îi va fi greu să abordeze o femeie… cel puţin la fel de puternică din punct de vedere mental, financiar şi, de ce nu… fizic.

El va căuta, nu neapărat conştient, să evidenţieze un eventual punct slab al acesteia pentru a-i fi mai uşor să o „supună”. Prin supunere înţeleg păstrarea acelui ascendent de care se face încă atâta caz. Bărbatul trebuie să fie mai înalt, mai matur, mai puternic, mai bogat. El trebuie să susţină femeia, pentru că ea, handicapată fiind, nu este capabilă. Şi adevărul este că, într-o societate atât de puţin civilizată ca a noastră, femeia este privită atât de strâmb încât, prin sugestie, ajunge să devină aşa. Într-o societate atât de puţin civilizată, a fi frumoasă este foarte departe de a constitui un avantaj,  în afara faptului în care ai ceva concret de oferit. Vânătoarea de vrăjitoare nu a apus… Ceea ce stârneşte sau pare să promită şi nu se ţine de cuvânt, va fi aspru pedepsit. Femeia nu are dreptul să fie frumoasă pentru ea însăşi, ea nu are dreptul de a se expune decât sub formă de marfă pe care o va culege un potenţial „cuceritor”. Ştiu că mulţi se uită cu dezgust la filme sau documentare în care femeile erau vândute ca sclave, neavând dreptul de a beneficia nici măcar de titlul de fiinţa umană. În anumite religii se consideră chiar că femeile nu au suflet, ci sunt doar mijloace de a procura plăcere bărbatului, în această viaţă şi nu numai. Se promite chiar că ele vor exista în viaţa de dincolo de moarte pentru a recompensa virtuţile de care bărbaţii au dat dovadă în această viaţă. Să fie oare aceste mesaje adânc înrădăcinate lipsite de consecinţe dintre cele mai grave? Puţin probabil… Nici creştinismul nu pare mai prietenos cu „regnul” feminin. Femeile sunt făcute din coasta lui Adam, ele sunt cele care au iniţiat păcatul, cedând ispitei, şi nici măcar nu au voie să pătrundă în altar. Sfânta Maria capătă valoare doar prin proprietatea de a fi „născătoare de Dumnezeu”, ceea ce, la nivel simbolic, arată exact mentalitatea multora: femeia devine valoroasă numai prin această funcţie a organismului său, reproducerea. Mai trist este că, de multe ori, naşterea  nu este  datorată iubirii față de copii. „Aşa se face” nu este doar calea bătrânilor din vechime, ci şi drumul moştenit de mulţi dinte noi.

Din dorinţa înrădăcinată a omului de a se imprima în timp, de a fi, într-un fel sau altul, nemuritor, a apărut şi această teamă ca nu cumva femeia să se „scuture” de atribuţiile sale clasice. Dacă femeia ar fi realizat că are potenţial intelectual, artistic sau de altă natură şi ar fi dorit să-l exploateze dincolo de pragul casei, ce s-ar mai fi ales de povestea cu urmaşii? În aceste condiţii, pare foarte nimerit să aminteşti mereu femeii că dintotdeauna bărbaţii au fost cei care au excelat în diverse domenii. Nu se mai întreabă nimeni de ce a fost aşa. De parcă geniile şi proștii nu ar creşte de-o potrivă în ambele „zone”. În plus, inventând toate aceste probleme, neînţelegeri, care nu sunt altceva decât urmările fireşti ale mentalităţii noastre înguste care ne împiedică să comunicăm şi să ne luăm în serios unii pe ceilalţi, devin profitabile o serie de afaceri, de servicii menite să soluţioneze deficienţe de tot soiul. Aşadar, cine are interesul să facă altceva decât să inducă o prăpastie şi mai mare între Marte şi Venus?

Uităm mereu că în natură nu există perfecţiune sau puritate absolută. Astfel, trăsăturile care ţin de masculinitate şi feminitate (ca principii sau arhetipuri) se regăsesc în fiecare dintre noi în diverse combinaţii. Iată de ce, spiritul, mintea şi personalitatea noastră sunt amestecuri  de trăsături „masculine” şi „feminine”. Şi atunci cum putem face, cu atâta precizie, clasificările pe care le îndrăgim atât de mult?

Putere şi inteligenţă

Luna şi soarele (în ştiinţele ezoterice), ying şi yang, anima şi animus, feminin şi masculin. Acestea sunt principii, simboluri care întruchipează perfecţiunea, dar nu prin concurență sau excludere, ci prin îmbinare armonioasă. Atunci când va înceta lupta oarbă, dorinţa de a supune pe altul fără a reuşi să te supui pe tine însuţi propriei voinţe, atunci va înceta Apocalipsa. Suntem atât de îndârjiţi în a aştepta pedepse supreme, pentru că ne simţim atât de vinovaţi. Dar asta ne-a împiedicat să vedem că Apocalipsa venise deja. Ea este propria noastră mentalitate: dureros de îngustă, ca o cămaşă de forţă.  Asta e pedeapsa firească: o consecinţă naturală a faptelor şi gândurilor noastre. Obişnuiţi să vedem peste tot duşmani şi concurenţi, am ajuns să înlăturăm meritele fiinţelor care, teoretic, ne sunt cele mai dragi. Pentru că dispreţul şi discriminarea sunt adânc impregnate în structura noastră, pedeapsa, iadul, înseamnă neîncredere veşnică, incapacitatea de a iubi, de a aprecia, de a te bucura de tine însuţi şi de ceilalţi. Chiar şi această sete de pedeapsă arată cât de mare ne este golul interior. Suntem atât de pedepsiţi că nici nu prea mai ştim să trăim altfel, drept care pornim în mica noastră vânătoare de vrăjitoare, de femei care se încăpăţânează să nu se rezume la funcţiile organismului lor, sau (în cazul feministelor)  de bărbaţi care nu le venerează.

A fi misogin nu înseamnă nepărat să admiţi deschis că femeile sunt mai proaste decât bărbaţii, mai slabe sau mai incapabile. Este suficient să le tratezi ca pe obiecte sexuale, ca pe trofee, aparent înconjurate cu iubire. Sigur, îţi iubeşti trofeul. Arată cât de bun eşti… Dar asta nu te determină să te sfătuieşti cu el, să-i ceri părerea, să te încrezi în înţelepciunea lui. Pentru asta sunt prietenii. Trofeul îl poţi lua din vitrină pentru a-l arăta, pentru a te mândri cu el. Îl mai ştergi de praf din când în când, şi cam asta e. Nimeni nu te poate acuza de nimic: nu-l trânteşti, nu-l îndeşi în sertar… Dar nu eşti nici nebun să te apuci să dialoghezi cu el.

Desigur, femeia – trofeu este un caz relativ fericit. Mai există şi cazuri în care rolul de femeie înseamnă  să faci mâncare, cură­ţenie şi copii. A, şi pentru că tot te-ai emancipat, te poţi duce şi la serviciu. Acum sigur te simţi împlinită, cu condiţia ca asta să însemne că nu mai ai timp să respiri. Şi cum să te plângi? Ai tot ce-ţi doreşti! Nu contează că tot ce ai stă la o distanţă considerabilă de tine, pentru că tu nu mai ai când şi cum să te bucuri de ceva.

O femeie trebuie să îi mulţumească cerului că nu este bătută de bărbat, trebuie să se bucure atunci când el se întoarce de la amante (căci dacă nu se întorcea?)  şi să mediteze asupra a ceea ce a făcut ca să-i declanşeze un asemenea comportament. După ce se gândeşte cu ce l-a supărat, ajunge invariabil la ideea ca „aşa sunt bărbaţii”. Şi iată cum lucrurile sunt programate să se repete la infinit. Nimeni nu are puterea să se desprindă, nimeni nu e curios să vadă mai departe. Şi cum ar putea să existe „mai departe” când nimeni nu şi-a putut închipui măcar?

În viziunea mea, un om inteligent este cel capabil să înveţe din tot ceea ce îl înconjoară. Este dificil să treci peste prejudecăţi şi să înveţi să asculţi. Cel care  are de câştigat este acela care ştie să asculte. Dacă vedem în celălalt un morman de carne, mai mult sau mai puţin apetisant, este pentru că atât ne permit propriile facultăţi mentale. Dacă ajungem să lovim pe cineva sau să-l umilim, nu este pentru că putem, ci pentru că… doar atât putem.

Putem considera că este tristă această lipsă a evoluţiei noastre ca specie. Dar tristeţea vine doar în urma amăgirilor, aşa că mai sănătos ar fi să nu ne mai amăgim şi să nu ne mai ascundem în spatele cuvintelor pompoase, ci să luptăm cu propria mizerie şi lipsă de judecată înainte de a pretinde ceva celuilalt.

Obiectiv - Cotidian de Tulcea - Delia Curteanu

Cand mergem cu copilul la psihoterapeut

Cand mergem cu copilul la psihoterapeut?

Cand copilul este foarte racit, il ducem la medic pentru o consultatie. Apoi ii dam niste siropuri  si el se simte mai

bine. Situatia este sub control si respiram usurati. Ca sa evitam pe viitor racelile puternice, avem grija sa-i asiguram copilului o alimentatie

bogata in vitamine, activitati sportive, de preferat in aer liber, si sa fie imbracat adecvat.

Dar, uneori, copiii (ca si adultii) au necazuri care nu pot fi recunoscute la fel de usor precum raceala puternica.  Este vorba despre necazurile cu emotiile. Iata cateva dintre acestea:

-copiii sunt foarte timizi si nu se simt suficient de confortabil pentru a vorbi cu familia, cu prietenii sau cu profesorii lor;

-ei simt teama astfel incat nu pot dormi, nu se pot distra sau nu se pot bucura de scoala;

-trec prin stari de tristete sau de durere;

-ei au probleme mari acasa si la scoala din cauza ca simt prea multa furie.

Cum identificam necazurile cu emotiile la copii?

Observand comportamentul copiilor nostrii.

Fiind curiosi sa aflam ce preocupari au, cine sunt prietenii lor, care sunt jocurile lor preferate,  care le sunt obiceiurile

alimentare, rezultatele scolare, cum isi petrec timpul liber, care este relatia lor cu profesorii, cu colegii, cum fac fata sarcinilor de zi cu zi, cum dorm.

Incercand sa ne intelegem copilul, sa-l cunoastem, sa vadem lumea prin ochii lui.

Poate fi greu sa diferentiem semnele unei probleme la nivel psihic de un comportament normal al copilului daca gandim ca este firesc, de exemplu, ca acesta:

- sa fie foarte izolat si fara interes in a fi cu prietenii și a avea activități de care altadata se bucura;

- sa fie excesiv de temator fara un motiv;

- sa aiba adeseori cosmaruri;

- sa aiba ganduri de suicid;

- sa-si piarda brusc pofta de mancare;

- sa-i fie excesiv de frica sa nu se ingrase;

- sa se planga deseori de boli fizice;

- sa afiseze semne de comportament violent, agresiv;

- sa consume droguri sau alcool.

Mai mult, dificultatea in identificarea semnelor unei probleme psihice este si mai accentuata cand la parinti apare teama legata de stigmatizare ca urmare a unei posibile boli psihice a copilului sau legata de utilizarea anumitor medicamente sau de costul eventualului tratament. In astfel de situatii este recomandabil pentru parinti sa solicite ingrijire pentru copil si chiar pentru ei insisi. Cu un sprijin profesionist intr-o astfel de perioada, problemele sunt mai usor de purtat. Psihoterapia rezolvă problemele de adaptare ale copiilor precum şi consilierea membrilor familiilor acestora, oferind un suport cert şi o nouă rezolvare a problemelor curente din viaţa de zi cu zi.

Pentru a stabili un diagnostic, medicul curent al copilului recomanda evaluarea acestuia de catre unul sau mai multi specialisti, dupa caz, cum ar fi  medicul psihiatru, psihologul sau psihoterapeutul.

Care sunt optiunile de tratament ?

Cand copilul nostru are necazuri cu emotiile, o solutie potrivita este tratamentul psihoterapeutic. Acest tratament nu include medicatie.

Multi copii au nevoie de ajutorul unui psihoterapeut pentru a-si intelege emotiile,  uneori foarte intense, si pentru a face fata situatiilor dificile prin care trec. Psihoterapeutul poate sa ii invete pe copii cum sa se elibereze de furie,  cum sa se relaxeze atunci cand simt teama, cum sa capete incredere in ei insisi si sa se bucure de viata. Un psihoterapeut ajuta, de asemenea, copiii care trec prin situatii familiale dificile – cum ar fi divortul parintilor, moartea cuiva apropiat sau o problema grava de sanatate si ii ajuta pe copii sa se vindece atunci cand acestia au trecut prin situatii cum ar fi abuz, violenta sau un dezastru.

Psihoterapia ii ajuta pe copii sa-si cunoasca calitatile si de asemenea, sa se simta mandri de ceea ce deja fac bine.Optand pentru psihoterapie, copiii beneficiaza de metode de educaţie pozitivă  ce ii ajuta sa facă faţă problemelor specifice varstei lor.

In cazul in care problemele de sanatate mintala impun, o solutie potrivita poate fi tratamentul medicamentos. Medicul psihiatru este cel care ar putea recomanda copilului, anumite medicamente – cum ar fi stimulatoare, antidepresive, medicamente impotriva anxietatii sau antipsihotice.Indiferent de metoda aleasa (psihoterapie, medicatie sau ambele) este foarte important sa va informati ce ar putea sa functioneze cel mai bine pentru copil, inclusiv care sunt riscurile sau beneficiile medicamentelor recomandate.

Ce se intampla in cabinetul unui psihoterapeut? Cum  ii explicam copilului?

Psihoterapeutul te intampina si este prietenos cu tine. Nu exista injectii si nu esti supus unor proceduri medicale. In

schimb stai confortabil si ai o conversatie si, de cele mai multe ori, desenezi, modelezi plastilina, lut sau te joci cu jucarii, nisip, sau alte obiecte de joaca. Terapeutul tau iti poate spune povesti, iti poate pune intrebari sau se poate juca cu tine, aceste lucruri ajutand-l pe el sa inteleaga mai multe despre cum te simti tu si cum gandesti. Cand terapeutul asculta si intelege prin ceea ce treci, el te poate ajuta sa faci fata situatiei, sa te simti sprijinit si mai increzator in viitorul tau.

El te poate invata si cum sa te intelegi mai bine cu colegii, cu profesorii sau cu familia, cum sa comunici, sa iti astepti randul intr-o conversatie, pana ce poti vorbi sau sa ii asculti mai bine pe ceilalti, cum sa obtii rezultate mai bune la scoala, sa fii mai atent in clasa, in timpul orelor, cum sa iti stabilesti obiective sau sa alcatuiesti un program de alimentatie sanatoasa, exercitii fizice si somn suficient.

La prima vizita, mami si tati vin cu tine si intreaga familie participa impreuna la discutia cu terapeutul. Parintii ajuta in

a explica situatia si ceea ce tu ai nevoie. La vizitele urmatoare, parintele care te insoteste poate astepta in sala de asteptare in timp ce  tu vorbesti cu terapeutul. Ca lucrurile sa fie mai bune pentru tine s-ar putea ca tu sa ai intalniri cu terapeutul tau in fiecare saptamana, pentru o vreme, fiecare intalnire fiind de aproximativ 50 de minute, pana cand munca voastra impreuna sa fie terminata. Uneori, la anumite intervale de timp, este posibil sa fie de ajutor

o reunire a tuturor membrilor familiei (mama, tata, frati) in cabinet  pentru o discutie cu psihoterapeutul.

Dragi copii si parinti, sa cerem ajutor este inteligent.

Problemele vin in viata de zi cu zi a fiecaruia, fie ca suntem copii sau adulti. Uneori, avem posibilitatea sa ne rezolvam problema pe cont propriu,  dar alteori problema e mult prea mare pentru a o putea gestiona singuri si este in folosul nostru sa cerem ajutorul unui terapeut.

Ori de cate ori avem o problema, este inteligent sa ne ocupam de ea.

www.psihoo.ro/Daniela Dumitru