Experimente psihologice

Experimente psihologice

Păpuşa Bobo. Experimentul lui Bandura

Copilul tău are o întreagă colecţie de jucării, de păpuşi. Fii atent(ă) la modul  în care interacţionează cu ele şi vei  afla dacă mass­media şi­-a pus amprenta asupra comportamentului  său ori, dimpotrivă, dacă relaţia familială  îi dezvoltă anumite patternuri.

Studiile demonstrează că imitarea comportamentului violent văzut la televizor este o consecinţă a teoriei sociale a învăţării. Albert Bandura preciza că „un subiect îşi poate însuşi anumite scheme de comportament agresive fără a fi el însuşi angajat într-un asemenea comportament, ci prin observarea unui model, adică tocmai prin această învăţare prin observaţie. Agresivitatea la copii este influenţată de membrii familiei, mass-media şi mediul înconjurător“.

În 1961, Bandura a efectuat un experiment cu un clown în mărime naturală, numit Bobo, prin care a demonstrat că rolul adultului este luat drept model în însuşirea comportamentului agresiv la copii. Bandura a prezentat unor grupe de copii filme violente în care un adult lovea şi înjura păpuşa Bobo: „Persoana respectivă căra pumni în capul păpuşii, apoi o lovea cu un ciocan, o arunca pe jos, se aşeza pe ea şi o lovea în mod repetat peste faţă şi aplica lovituri cu picioarele, o azvârlea prin aer şi o bombarda cu mingi“. La experiment au participat copii de la Grădiniţa Stanford University, 36 de băieţi şi 36 de fete cu vârste cuprinse între trei şi şase ani. După vizionarea filmelor, copiii erau conduşi într-o cameră cu mai multe jucării atractive, printre care şi cea folosită de adultul din film. Agresivitatea era măsurată prin înregistrarea frecvenţei şi a forţei atacurilor declanşate asupra acestei păpuşi.

Astfel, 88% dintre copii au imitat comportamentul agresiv din film, iar opt luni mai târziu, 40% au reprodus acelaşi comportament violent observat în experimentul cu păpuşa Bobo. Bandura a mai remarcat că băieţii manifestă mai multă agresivitate şi că atât aceştia, cât şi fetele sunt mai influenţaţi de un model masculin decât de unul feminin. De asemenea, dacă modelul era de tip recompensator sau avea tangenţe cu copilul (prieten de familie, educator), s-a observat că agresivitatea creştea.

S-au constatat trei tipuri de rãspunsuri imitative:
- imitarea agresivităţii fizice: prin acte de izbire cu ciocanul în păpuşa Bobo, aşezarea peste ea şi lovirea acesteia cu pumnii peste faţă, cu picioarele şi prin aruncarea ei prin aer.
- imitarea agresivităţii verbale: copiii repetau frazele „Bate-l măr!“, „Doboară-l!“, „Loveşte-l cu picioarele!“, „Aruncă-l prin aer!“ sau „Poooc“.
- imitarea nonagresivităţii verbale: copiii repetă „şi-o cere“ sau „sigur este un încăpăţânat“.

Rezultatele au demonstrat impactul foarte mare pe care îl are manifestarea agresivă a unui model asupra însuşirii patternului agresiv de către copil. Chiar dacă nu sunt educaţi în acest sens, copiii preiau astfel de comportamente de la persoanele semnificative din viaţa lor sau din experienţă şi le imită. Criticii sunt de părere că există o probabilitate mai mare de a reproduce agresivitatea când obiectul este o păpuşă, în timp ce sunt foarte rare cazurile când copiii manifestă agresivitate faţă de alţi copii. Majoritatea actelor de acest gen asupra păpuşii sunt văzute de copii mai degrabă ca o joacă decât ca o formă de agresivitate autentică.

Peştera hoţilor: Experimentul lui Sherif

Muzafer Sherif (1906­1988), a fost unul dintre fondatorii psihologiei sociale, a publicat peste 24 de cărţi şi 60 de articole. Cele mai multe dintre cercetările sale au fost realizate împreună cu soţia sa, Carolyn, psihosociolog (1922­1982).Te-ai întrebat vreodată, când erai copil şi te duceai în tabăra de vară, dacă scopul acelei organizări era unul ascuns, adică sfătuitorii taberei ar fi putut fi cercetători adevăraţi care îţi studiază comportamentul?

Muzafer Sherif a iniţiat în 1954 un experiment pentru care a convocat 22 de băieţi cu vârsta de 11 ani, pe care i­a luat într-­o tabără de vară în Robber’s Cave (Peştera hoţilor) State Park, Oklahoma, cei mici ştiind că sunt subiecţii unui experiment, bineînţeles cu altă temă. Înainte de excursie, băieţii au fost împărţiţi aleator în două grupuri. Aceste două loturi de subiecţi au stat la baza studiului lui Sherif asupra modului în care
prejudiciul şi conflictul se dezvoltă între două grupuri de oameni.

Experimentul a cuprins trei faze:

1. Faza socializării: Prima fază urmărea realizarea relaţiilor în interiorul unui grup. Când au sosit, băieţii au fost cazaţi în cabine separate şi în prima săptămână, nu ştiau de existenţa celuilalt grup.
În acest timp, au desfăşurat activităţi ca înotul, plimbările, cu ocazia cărora au creat legături de prietenie. Ambele grupuri şi-­au ales un nume pe care şi l-­au imprimat pe tricouri şi steaguri: un grup se numea„Vulturii“ şi celălalt „Gălăgioşii“.

2. Faza divergenţelor: Odată stabilite cele două grupuri, experimentul a trecut la a doua fază, numită faza divergenţelor, când grupurile au aflat fiecare de existenţa celuilalt şi au fost antrenate într-­o serie de competiţii.
Curând, semnele conflictului dintre grupuri au apărut sub forma abuzului verbal, se adresau unii altora cu numele echipei, îşi cântau melodii peiorative şi chiar au refuzat să mănânce împreună. Ostilitatea dintre grupuri a ajuns până la punctul în care echipa de experimentatori a concluzionat că activităţile de producere a divergenţelor nu ar putea continua într-­o atmosferă de siguranţă. Astfel, s­a încheiat faza a doua şi s­a trecut la cea de­a treia, anume faza integrării (reducerea divergenţelor).

3. Faza integrării: Întrebarea pe care şi-­o adresau experimentatorii era dacă ar putea reuşi să facă cele două grupuri să se îmbrăţişeze şi să se împace.  Astfel, au încercat unele activităţi prin care cele două grupuri au fost aduse împreună pentru a viziona un film şi a se juca cu artificii .
Dar nu a mers! Apoi, au încercat o nouă apropiere: au dus cele două grupuri într­-o nouă locaţie şi le­-au dat o serie de probleme să le rezolve.

Prima problemă: li s­a spus că proviziile cu apă au fost vandalizate. După ce ambele grupuri au muncit împreună pentru a debloca robinetul, a fost văzut primul semn de pace. La a doua problemă, cele două grupuri se duceau la un local împreună şi trebuiau să plătească pentru filmul pe care vroiau să-­l vadă. Surprinzător, ambele grupuri au căzut de acord asupra filmului ce urma să fie vizionat. De asemenea, toţi băieţii au hotărât să călătorească în drumul spre casă în acelaşi autobuz şi chiar au mâncat împreună.

„Accidental“, asupra grupurilor s­au abătut mai multe probleme. Scopul era ca fiecare dintre ei să se fi implicat în clasificarea obiectivelor: băieţii din ambele grupuri au lucrat împreună pentru a atinge un scop de care erau interesaţi cu toţii. Această supraordonare a obiectivelor presupune dorinţă, provocare, situaţii dificile sau primejdioase pe care ambele părţi aflate în conflict trebuiau să le rezolve împreună, nu individual.
Astfel, sarcinile lui Muzafer Sherif au vizat diminuarea comportamentului ostil.

Experimentul Robber’s Cave (Peştera hoţilor) este unul dintre cele mai menţionate studii din psihologia socială, arătându-­ne cât de uşor se pot forma atât opoziţia, cât şi ostilitatea inter­grupuri. În acelaşi timp, este unul dintre cele mai bune exemple de rezolvare a conflictului realizat prin descoperirea supraordonării nevoilor care transcend conflictul dintre grupuri
de Daniela Tudor