Misoginismul

Tot ceea ce a fost scris de către bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect, căci bărbaţii sunt deopotrivă parte şi judecător” (Poulain de la Barrf)

Ignoranţa pentru toţi: Misoginismul

Oamenii se tem de ei înşişi, de posibilităţile lor latente, şi mai ales de tot ceea ce nu înţeleg, de ceea ce îi depăşeşte. Cu cât suntem mai ignoranţi şi mai supuşi tiparelor după care ne formăm, cu atât suntem mai vulnerabili în faţa unei schimbări, mai ales când este vorba despre o schimbare de mentalitate. A-ţi deschide mintea poate fi la fel de dureros ca a deschide o rană. Unii nu rezistă…

Dezbină şi cucereşte…

Bărbaţii sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus… Dumnezeu e alb, iar diavolul negru…Toate aceste clişee, aparent inofensive, au o simbolistică destul de interesantă. Pe lângă faptul că induc o discrepanţă lipsită de suport, obligă practic, prin sugestie repetată, la supunere. Ca şi emisiunile cu conţinut tâmpitizant, urmărite în exces, acest gen de afirmaţii, repetate la infinit, crează un efect puternic în special asupra celor cu o educaţie precară, dar şi celor cu vârstă fragedă. Astfel, oamenii sunt obligaţi să se identifice doar cu trupurile lor, renunţând la ideea de spirit sau inteligenţă. Eşti bărbat sau femeie.  Asta înseamnă că te identifici cu o funcţie a organismului tău (reproducere, perpetuarea speciei) sau cu un rol creat de societate. Ne place să credem despre noi că suntem liberi, că trăim în democraţie şi că deţinem şansa de a evolua după bunul plac. Capcanele sunt însă de două ori mai periculoase pentru că sunt, de multe ori, invizibile. Chiar dacă perorăm despre egalitate în drepturi, în şanse şi în performanţe, este vorba mai curând despre ipocrizie decât despre justeţe. Sigur că nu voi încerca să compensez o extremă trecând în alta, vorbind despre feminism ca revers al misoginismului. Am stabilit deja că extremele nasc extreme, iar asta formează un cerc vicios şi nu o izbăvire.

Modul în care continuăm să privim oamenii, prin prisma unui rol impus de clişee şi nu prin prisma adevăratului fel în care ei ni se dezvăluie, arată că suntem încă foarte departe de stadiul omului liber. Faptul că vorbim mult despre emanciparea şi libertatea noastră demonstrează  în realitate că suferim din pricina blocajului de nedepăşit. Blocajul este propria noastră ignoranţă, de cele mai multe ori. Nu este rău să îţi doreşti să fii ceea ce nu eşti, însă e tragic să te minţi singur în legătură cu asta. Nu suntem prea diferiţi de înaintaşii noştri inchizitori care ardeau pe rug femeile frumoase, bănuite că le-ar fi făcut farmece, îndepărtându-i astfel de pe calea cea dreaptă. Pioşenia, cinstea şi smerenia  „iniţiaţilor”, „sfinţilor”, era tulburată de „vrăjitoare”. Ce semnifică asta? Nimic altceva decât faptul că oamenii se tem, de fapt, de ei înşişi, de tot ceea ce zace în ei, nerostit şi negândit. Oamenii se tem de propriul viciu, aşa că se grăbesc să îl hulească pe al vecinului său, pe cel considerat că „duce în ispită”. Mintea conştientă este cu atât mai uşor de păcălit, cu cât omul este mai educat. A fi educat, cizelat, într-o direcţie greşită, distructivă, este mult mai periculos decât a fi lipsit de informaţii. La asta se referă sintagma „Fericiţi cei săraci cu duhul”, care poate fi găsită în Evanghelie, dar şi printre principiile masonice, unde este ridicată la rang de virtute păstrarea inocenţei nealterate de cunoştinţe prost interpretate.

Dacă un om virtuos este ademenit pe calea viciului, de vină este, negreşit, „demonul”  care l-a atras, nicicum voinţa sa slabă. Nu este luat în calcul faptul că germenii viciului erau dintotdeauna instalaţi acolo, în profunzimea  sa, în stare latentă. Uneori, lucrurile sunt foarte departe de aparențele lor. Ceea ce te provoacă să scoţi la iveală ce este mai rău din tine, este ceea ce te ajută să fii cum  eşti, fără a te păcăli prin varii maniere de șuntare spirituală. Adevărata transcendere a viciului nu se afla în negarea acestuia, ci în consumare, fără a te lăsa consumat.  Aceasta este o artă, ca orice altă manieră de a păstra în echilibru existența şi reversul ei, atracţia către non existență.A  umili versus a cuceri

Unui  bărbat slab, dezechilibrat sau imatur emoţional îi va fi greu să abordeze o femeie… cel puţin la fel de puternică din punct de vedere mental, financiar şi, de ce nu… fizic.

El va căuta, nu neapărat conştient, să evidenţieze un eventual punct slab al acesteia pentru a-i fi mai uşor să o „supună”. Prin supunere înţeleg păstrarea acelui ascendent de care se face încă atâta caz. Bărbatul trebuie să fie mai înalt, mai matur, mai puternic, mai bogat. El trebuie să susţină femeia, pentru că ea, handicapată fiind, nu este capabilă. Şi adevărul este că, într-o societate atât de puţin civilizată ca a noastră, femeia este privită atât de strâmb încât, prin sugestie, ajunge să devină aşa. Într-o societate atât de puţin civilizată, a fi frumoasă este foarte departe de a constitui un avantaj,  în afara faptului în care ai ceva concret de oferit. Vânătoarea de vrăjitoare nu a apus… Ceea ce stârneşte sau pare să promită şi nu se ţine de cuvânt, va fi aspru pedepsit. Femeia nu are dreptul să fie frumoasă pentru ea însăşi, ea nu are dreptul de a se expune decât sub formă de marfă pe care o va culege un potenţial „cuceritor”. Ştiu că mulţi se uită cu dezgust la filme sau documentare în care femeile erau vândute ca sclave, neavând dreptul de a beneficia nici măcar de titlul de fiinţa umană. În anumite religii se consideră chiar că femeile nu au suflet, ci sunt doar mijloace de a procura plăcere bărbatului, în această viaţă şi nu numai. Se promite chiar că ele vor exista în viaţa de dincolo de moarte pentru a recompensa virtuţile de care bărbaţii au dat dovadă în această viaţă. Să fie oare aceste mesaje adânc înrădăcinate lipsite de consecinţe dintre cele mai grave? Puţin probabil… Nici creştinismul nu pare mai prietenos cu „regnul” feminin. Femeile sunt făcute din coasta lui Adam, ele sunt cele care au iniţiat păcatul, cedând ispitei, şi nici măcar nu au voie să pătrundă în altar. Sfânta Maria capătă valoare doar prin proprietatea de a fi „născătoare de Dumnezeu”, ceea ce, la nivel simbolic, arată exact mentalitatea multora: femeia devine valoroasă numai prin această funcţie a organismului său, reproducerea. Mai trist este că, de multe ori, naşterea  nu este  datorată iubirii față de copii. „Aşa se face” nu este doar calea bătrânilor din vechime, ci şi drumul moştenit de mulţi dinte noi.

Din dorinţa înrădăcinată a omului de a se imprima în timp, de a fi, într-un fel sau altul, nemuritor, a apărut şi această teamă ca nu cumva femeia să se „scuture” de atribuţiile sale clasice. Dacă femeia ar fi realizat că are potenţial intelectual, artistic sau de altă natură şi ar fi dorit să-l exploateze dincolo de pragul casei, ce s-ar mai fi ales de povestea cu urmaşii? În aceste condiţii, pare foarte nimerit să aminteşti mereu femeii că dintotdeauna bărbaţii au fost cei care au excelat în diverse domenii. Nu se mai întreabă nimeni de ce a fost aşa. De parcă geniile şi proștii nu ar creşte de-o potrivă în ambele „zone”. În plus, inventând toate aceste probleme, neînţelegeri, care nu sunt altceva decât urmările fireşti ale mentalităţii noastre înguste care ne împiedică să comunicăm şi să ne luăm în serios unii pe ceilalţi, devin profitabile o serie de afaceri, de servicii menite să soluţioneze deficienţe de tot soiul. Aşadar, cine are interesul să facă altceva decât să inducă o prăpastie şi mai mare între Marte şi Venus?

Uităm mereu că în natură nu există perfecţiune sau puritate absolută. Astfel, trăsăturile care ţin de masculinitate şi feminitate (ca principii sau arhetipuri) se regăsesc în fiecare dintre noi în diverse combinaţii. Iată de ce, spiritul, mintea şi personalitatea noastră sunt amestecuri  de trăsături „masculine” şi „feminine”. Şi atunci cum putem face, cu atâta precizie, clasificările pe care le îndrăgim atât de mult?

Putere şi inteligenţă

Luna şi soarele (în ştiinţele ezoterice), ying şi yang, anima şi animus, feminin şi masculin. Acestea sunt principii, simboluri care întruchipează perfecţiunea, dar nu prin concurență sau excludere, ci prin îmbinare armonioasă. Atunci când va înceta lupta oarbă, dorinţa de a supune pe altul fără a reuşi să te supui pe tine însuţi propriei voinţe, atunci va înceta Apocalipsa. Suntem atât de îndârjiţi în a aştepta pedepse supreme, pentru că ne simţim atât de vinovaţi. Dar asta ne-a împiedicat să vedem că Apocalipsa venise deja. Ea este propria noastră mentalitate: dureros de îngustă, ca o cămaşă de forţă.  Asta e pedeapsa firească: o consecinţă naturală a faptelor şi gândurilor noastre. Obişnuiţi să vedem peste tot duşmani şi concurenţi, am ajuns să înlăturăm meritele fiinţelor care, teoretic, ne sunt cele mai dragi. Pentru că dispreţul şi discriminarea sunt adânc impregnate în structura noastră, pedeapsa, iadul, înseamnă neîncredere veşnică, incapacitatea de a iubi, de a aprecia, de a te bucura de tine însuţi şi de ceilalţi. Chiar şi această sete de pedeapsă arată cât de mare ne este golul interior. Suntem atât de pedepsiţi că nici nu prea mai ştim să trăim altfel, drept care pornim în mica noastră vânătoare de vrăjitoare, de femei care se încăpăţânează să nu se rezume la funcţiile organismului lor, sau (în cazul feministelor)  de bărbaţi care nu le venerează.

A fi misogin nu înseamnă nepărat să admiţi deschis că femeile sunt mai proaste decât bărbaţii, mai slabe sau mai incapabile. Este suficient să le tratezi ca pe obiecte sexuale, ca pe trofee, aparent înconjurate cu iubire. Sigur, îţi iubeşti trofeul. Arată cât de bun eşti… Dar asta nu te determină să te sfătuieşti cu el, să-i ceri părerea, să te încrezi în înţelepciunea lui. Pentru asta sunt prietenii. Trofeul îl poţi lua din vitrină pentru a-l arăta, pentru a te mândri cu el. Îl mai ştergi de praf din când în când, şi cam asta e. Nimeni nu te poate acuza de nimic: nu-l trânteşti, nu-l îndeşi în sertar… Dar nu eşti nici nebun să te apuci să dialoghezi cu el.

Desigur, femeia – trofeu este un caz relativ fericit. Mai există şi cazuri în care rolul de femeie înseamnă  să faci mâncare, cură­ţenie şi copii. A, şi pentru că tot te-ai emancipat, te poţi duce şi la serviciu. Acum sigur te simţi împlinită, cu condiţia ca asta să însemne că nu mai ai timp să respiri. Şi cum să te plângi? Ai tot ce-ţi doreşti! Nu contează că tot ce ai stă la o distanţă considerabilă de tine, pentru că tu nu mai ai când şi cum să te bucuri de ceva.

O femeie trebuie să îi mulţumească cerului că nu este bătută de bărbat, trebuie să se bucure atunci când el se întoarce de la amante (căci dacă nu se întorcea?)  şi să mediteze asupra a ceea ce a făcut ca să-i declanşeze un asemenea comportament. După ce se gândeşte cu ce l-a supărat, ajunge invariabil la ideea ca „aşa sunt bărbaţii”. Şi iată cum lucrurile sunt programate să se repete la infinit. Nimeni nu are puterea să se desprindă, nimeni nu e curios să vadă mai departe. Şi cum ar putea să existe „mai departe” când nimeni nu şi-a putut închipui măcar?

În viziunea mea, un om inteligent este cel capabil să înveţe din tot ceea ce îl înconjoară. Este dificil să treci peste prejudecăţi şi să înveţi să asculţi. Cel care  are de câştigat este acela care ştie să asculte. Dacă vedem în celălalt un morman de carne, mai mult sau mai puţin apetisant, este pentru că atât ne permit propriile facultăţi mentale. Dacă ajungem să lovim pe cineva sau să-l umilim, nu este pentru că putem, ci pentru că… doar atât putem.

Putem considera că este tristă această lipsă a evoluţiei noastre ca specie. Dar tristeţea vine doar în urma amăgirilor, aşa că mai sănătos ar fi să nu ne mai amăgim şi să nu ne mai ascundem în spatele cuvintelor pompoase, ci să luptăm cu propria mizerie şi lipsă de judecată înainte de a pretinde ceva celuilalt.

Obiectiv - Cotidian de Tulcea - Delia Curteanu